Norzeatic a avut concert cu un soi de supergrup la Noaptea Muzeelor. Povesti puse pe sunete electro/jazz au tinut treji oamenii din curtea Palatului Regal pana spre ora trei a diminetii si la finalul show-ului Norzeatic avea fata luminata de bucurie, de bucuria ca i-a facut pe cei de-acolo sa se simta bine.
Luni Iulian Ignat si-a vernisat la ICR expozitia Venezia – pasaje, naluci, ocheade. Spun acum ceea ce trebuia sa spun atunci, in fata invitatilor, dar am avut emotii prea mari.
Prima oara cand ne-am intalnit era intrigant de tacut. Imi imaginam ca-l sacai cu intrebarile mele si prea multe vorbe nu s-au legat nici atunci, nici la urmatoarele noastre intersectari. Incet incet a-nceput sa spuna cate-o propozitie, tarziu de tot a facut si prima gluma. Mult mai tarziu mi-am dat seama de ce e atat de succint si (in apartenta) absent. Avea de fiecare data aparatul foto in mana iar ochii lui cautau mereu ceva, ceva ce foarte putini ochi pot sa vada. Uneori declansa, fara risipa de cadre. O singura data, si din nou cautare. Ma uitam in directia in care tocmai facuse o fotografie si nu descopeream nimic demn de un click. Cand aveam sa ii vad imaginile inramate pe peretii clubului Prometheus, descopeream surprins, iritat si impresionat cat de departe poate sa vada Iulian Ignat. Si nu e vorba de departarea fizica, capabila sa vina aproape cu un teleobiectiv, ci de acea patrundere dincolo de prima impresie, dincolo de aparente. Oamenii lui Iulian – tarani, tigani, dansatori, actori sau pur si simplu trecatori pe strada sunt efervescenti fara sa faca gesturi spectaculoase ori grimase largi. Iulian isi (si ne) descopera oamenii in toata frumusetea lor interioara si pune pe hartie fotografica bucurii, tristeti, melancolii si exuberante; nici unele din trairile acestea nu e nici imediata, nici exploatata. E pura, netrucata, ne-exagerata. Pe cat de mare e bucuria lui Iulian de a se-nfrupta domol si neobosit din acest spectacol, pe atat de mare e bucuria noastra de a privi imaginile lui alb-negru, dar atat de pline de culoare…