Pe centurica de sub pădurea Hoia – conexiunea alternativă dintre dormitor și restul încăperilor vieții Clujului – vineri 4 mai, după asfințit s-a petrecut o cursă de mașini.
Proba nocturnă a raliului a atras mai mulți spectatori decât în anii precedenți, ceea ce – aveam să constat mai târziu -a adus (pentru mine cel puțin) – sarea și piperul întrecerii.
Să mă explic: ne-am luat în primire petecul de iarbă la capătul dinspre cartierul Grigorescu al traseului, acolo unde piloții trebuiau să ia o imposibilă curbă în ac de păr, gândindu-ne că va fi cea mai spectaculoasă porțiune a întregii curse.
Soarele s-a retras implacabil și, după ce s-a făcut atât de întuneric încât nu mai nimeream doza de bere decât cu lanterna telefonului, a început spectacolul. Din cei peste șapte km ai cursei vedeam bine câteva sute de metri, sub 500, ca să fiu sincer.
Vedeam bine e un fel de a spune – mă orbeau pentru câteva secunde farurile puternice, urma reducerea vitezei până aproape de 0 pentru acul de păr menționat mai sus acompaniată de ropotul blitzurilor fotografilor plasați strategic și dispariția precipitată pe coborârea în linie aproape dreaptă. În cele mai frumoase momente, spatele mașinilor oferea efecte speciale balaurești – flăcări țâșneau pe țeava esapamentului, uneori și scântei!
Auzeam în schimb perfect bubuiturile motoarelor supra-alimentate (informație furnizată de colegul de la tehnic – CP) pe care unii dintre suporteri le cunoșteau atât de bine încât – deși nu vedeau aproape nimic – le asociau instant unor mărci auto și unor nume de persoane (cred că e vorba de piloții respectivelor mașini).
Auzeam și mici reprize de aplauze atunci când strânsa curbă era spectaculos parcursă. Dacă concurentul venea însă prea încet, publicul taxa abilitățile sale, cu spumoase comentarii: “parca aici în dreapta era o manetă pentru frâna de mână, n-am mai găsit-o și-atunci am băgat frână de motor” sau “asta e mașina de pâine, de vine-așa încet?” plus inevitabilă remarcă la identificarea unui Logan “ăsta-i un taximetrist în cursă.” Auzeam și nume de piloți, și alte lucruri specifice sportului pe 4 roți pe care însă nici nu le-am înțeles, nici nu le-am ținut minte, oricum – multe litere și cifre, un limbaj prea tehnic.
La plecare m-a lovit epifania: o cursă de mașini în beznă e ca și cum ai sta în tribuna unui stadion uriaș pentru o cursă de atletism nocturnă, iar singurele lumini funcționale ar fi frontalele alergătorilor și ecranele telefoanelor spectatorilor.
Imaginați-vă!