Primul Mozaic

Până acum, drumurile-fulger la Sibiu motivate de vreun concert s-au dovedit, în general, satisfăcătoare. Acum câțiva ani fugeam la Mozaic Jazz Festival pentru Tord Gustavsen. Singura dezamăgire legată de concertul pianistului norvegian ținea de public – câteva zeci de oameni, într-un oraș atât de legat, prin celălalt festival, mai faimos și mai trainic, de jazz.

Poate se săturase lumea de concerte, poate e un univers întreținut artificial pentru o mână de împătimiți, poate lumea, prinsă-n febra alegerilor prezidențiale n-avea chef și de cultură într-o zi atât de importantă mai ales la Sibiu – Iohannis avea să câștige alegerile duminica aceea, iar eu, Eva și Dodo, înflăcărați de acea victorie reveneam în Cluj trecând prin localități moarte complet la 11 noaptea, absolut indiferente că își aleseseră un nou președinte.

La Radio România programul n-avea legătură cu alegerile și ne simțeam bizar – încărcați de stări frumoase, chiar copleșiți de concert, bucuroși de victoria neamțului, nu pricepeam de ce țara nu vibrează odată cu noi. Timpul avea să ne-arate că ne entuziasmaserăm degeaba, dar asta e altă poveste.

Mozaicul absurd

Mai fugisem odată la Sibiu, atrași de același festival fantomă (cred că anul trecut nu s-a mai ținut) pentru un contrabasist slav – Miroslav Vitous și pentru un tânăr suflător american – Ambrose Akinmusire.

Rupți de oboseală după o escală muncitorească în Târgu-Mureș, am dat de o sală proaspăt suspendată de ISU din pricina lipsei autorizației de funcționare (tragedia Colectiv se petrecuse relativ recent), pe ușa căreia scria unde se ține, de fapt, Mozaicul. Alergătură, panică din pricina biletelor, găsit locuri pe ultima sută de metri, șoc și groază cu Vitous, complet absurd pentru noi. Eram, ce-i drept, și obosiți, n-aveam receptorii atât de îngăduitori, așa că programul domnului contrabasist ni s-a părut complet ermetic, chiar sadic din când în când.

O ținem minte pe vecina din dreapta, o puștoaică ambalată arty-farty extaziată de jongleriile marelui arcuș, aproape intrată în transă, cuprinsă de ritmuri inexistente, mișcând frenetic tot rândul de scaune cu bălăngăneli vioaie, dar ferme, însoțite ocazional de onomatopee admirative, îmbibate-n plăceri vecine cu orice, numai cu contrabasul nu. Am râs ca idioții-n prima bancă și, după ce i-am imitat puțin extazul melopeic, spre chicotelile altor spectatori la fel de insensibili ca noi, am tulit-o spre casă, amuzându-ne pe drum ba de absurdul Vitous, ba de decalibrata, dar ferma lui admiratoare.

Akinmusire a cântat corect, atât de corect încât l-am trecut cu vederea, dar mi-a rămas în minte felul inegalabil în care domnul Virgil Mihaiu l-a prezentat, rar și apăsat – EI CHIN MIU ZAIĂR!

Artmania 2018

Și iată-ne, dragă răbdător-cititorule, din nou la Sibiu, de data asta pentru Artmania. Rectific – pentru Steven Wilson, al cărui Raven that refused to sing ne-a lovit fatal și etern. Deci, să-l vedem, cu rezerva că festivalul ăsta – în îngusta mea viziune (viziune e totuși un termen pretențios aici) – e nepotrivit.

Că roacherii vor fi beți, că vor face haos, că că că căcat, Tibore, băieții de la Artmania fuseră civilizați, ascultători, liniștiți și nu stiu din ce pricină, ne-atinși de boala asta a filmatului cu telefonul. Niște oameni veniți să respire muzică și să dea pe gât agale o bere, ori să caute niște viniluri la standurile cu merch. Artmania nu încearcă să adune oameni laolaltă cu momeli nelegate de muzică – genul de activități din festurile Clujului care îți dau un fun în plus, fără de care ai fi incapabil să-ți umpli timpul cu ceva între două concerte.

Acolo, în Piața Mare a Sibiului băgai o bere, ceva păpică dacă te lua foamea și gata – ochii la scenă, urechile la muzică. Fără selfiuri, Instagram și show off în online, îmi părea aproape anormal locul ăla. Iar Steven Wilson e sigur dus puțin, din cauză că e obsedat de muzică, sper. El are voie să show of, că de aia e pe scenă, și slavă domnului – are ce să arate! Bestial, cu vijiuălurile lui cu tot!