Părintele Arpi

Mic portret alb-negru cu Parintele Arpi. 

Stă asezat pe marginea unui mormânt și fumează. Fumează temeinic și liniștit. E îmbrăcat frumos și, cu hainele acelea aproape festive pe el, are grijă să nu-și murdărească pantalonii negri, călcați la dungă. Între el și vechiul mormânt de piatră se interpune batista de mătase, asortată cu cravata.

Pare că meditează, așa că mi-e teamă c-am să-l deranjez cu prezența mea. Nu mă bagă-n seamă, își vede de gândurile lui. Ajung aproape, întoarce brusc capul și de sub pălărie ochii lui albaștri mă-nfulecă curioși. Bătrânul preot unitarian sare-n picioare după ultimul fum și, cu o sprinteneală pe care-o au doar copiii, se avântă-n biserică.

Acum are noroc – suntem câțiva turiști la slujbă plus Zeno – cel mai unitarian ortodox din localitate. De obicei mai vine și cel mai unitarian catolic al Roșiei Montane, dar, chiar și atunci când nu apare nimeni, părintele Arpi e prezent la datorie. Uneori la biserică se prezintă doar câinele lui Zeno – Gusti. Asistă la liturghie cuminte, și-apoi îl conduce pe dom` părinte la terasa din centru, unde îl așteaptă preț de-o bere, două. Căinele pleacă înapoi în treaba lui, preotul se-ntoarce la Câmpeni pentru ca duminica viitoare la 11 fix să apară din nou la biserica recent renovată.

De data asta a cântat și la orgă, secondat de Zeno – s’il vous plait, monsieur – i-a spus când a venit momentul recitalului de final și-au tulit-o amândoi sus la instrumentul ușor decalibrat. A vorbit despre puterea rugăciunii, despre descoperirile recente de pe facebook, a amintit că ne paște și-un brexit, s-a rugat în română, maghiară și latină iar la final, cu mantia neagră fluturându-i pe umeri, a trecut val vârtej pe la fiecare dintre cei 8 enoriași de ocazie, binecuvântându-ne, dând mâna cu noi.

A lasat haina preoțească-n cui, a închis biserica și-am mai stat puțin de vorbă afară, în timp ce-a sorbit cu poftă o țigară.

Cu sau fără enoriași, părintele Arpi slujește la Roșia de 43 de ani. N-or fi rămas mulți roșieni unitarieni în zilele noastre, însă părintele e un mic star în localitate. De la lăcașul de cult până la terasă e doar o aruncătură de băț, dar toți cei cu care se-ntâlnește pe drum sunt bucuroși să-l vadă. Părintele Arpi se oprește la povești cu fiecare, verifică privind prin geam starea casei parohiale în care-a locuit zeci de ani, gesticulează, glumește, salută lumea ridicând pălăria și mai zăbovește o vreme la o bere pe banca din fața magazinului Bereczky.

Cu pasul ștrengarului, părintele Arpi dispare-n jos pe strada principală. Va reveni peste-o săptămână, să învioreze cu privirea caldă, cu zâmbetele, mirările și glumele sale pe toți creștinii ori ateii ce-i vor ieși în cale. Și-i va fermeca pentru totdeauna, cu ochii lui albaștri, sfredelitori, dar atât de liniștitori…