Preambul
Dimineața era o ceață-n oraș de nu vedeam la două blocuri distanță și, cu comoditatea-mi caracteristică mă și vedeam sechestrat voluntar în casă, ascultând niște plăci în tihnă. Cursa de ciclocros de la poligonul din Valea Gârbăului, primul concurs din 2020, părea departe, foarte departe.
Dar soarele mi-a făcut felul și cum a zâmbit puțin, cum m-am ambalat, am pregătit sculele (ca de obicei – mult prea multe, dar știți cum e – am pus, să fie) și-am sărit în mașină.
Pe drum, ca un biciclist închipuit ce sunt, am tras o țigară, convins că odată ajuns la locul faptei n-o să mai am timp de-astfel de răsfățuri nesănătoase.
Îmi era teamă că n-am să găsesc loc de parcare, că accesul în zonă va fi restricționat, că voi pierde timp prețios cărând în spate echipamentul până în zona de concurs.
Aveam de ce să-mi fac griji – o lălăisem neregulamentar de mult dimineața, iar harta consultată cu o seară-nainte arăta clar că sportivii vor intersecta fix drumul spre marele platou – parcare de pe valea Gârbăului.
În vremea răposatului zona folosea drept poligon de tragere. Armata construise pe dealul din stânga drumului câteva clădiri folosite în exercițiile militare, iar la ocazii festive platoul cu pricina găzduia chiar și defilări.
Situația s-a degradat (militar vorbind) între timp, iar locul unde odată bocancii răcanilor toceau asfaltul a devenit o mecca a prăjitorilor de mici, al căror fum ajunge uneori atât de consistent încât de la distanță ai crede c-o ceață de noiembrie a lovit în augustul torid, dar răcorit de berile micilor consumatori.
Clădirile au rămas încă în picioare. Încet încet s-au umplut de talentul grafferilor locali și – nefericit dar firesc pentru specia umană, marcatoare compulsiv a oricărei ruine abandonate – de căcat, gunoi și, desigur, miros urât.
Pregătirile și concursul de ciclocros
Greu trebuie deci să fi fost – olfactiv vorbind – efortul organizatorilor de-a curăța unul din imobile pentru concurs!
Cu toată reținerea cu care-am pășit înăuntru, mărturisesc că s-au achitat impecabil de această datorie, alungând astfel, cu bună știință, orice urmă de șansă pentru un nefericit predispus la a călca – fie și cu roata – în materia organică ce în credința populară e aducătoare de noroc.
Concursul poate începe, stimați ciclocrosiști! Traseul a fost marcat, difuzorul e cocoțat pe mașină iar mica masă de camping e plină cu bunătăți tradiționale – o slăninuță, o pâine cu untură ori zacuscă, câteva felii de cârnați de casă plus ceai la discreție și cafea la filtru!
Elitele, laolaltă cu cei de la categoria U23, vor lua startul împreună și vor face zece ture. Sunt, de toți, 7 sportivi. Arată ca scoși din cutie, numai buni de pus în vitrină cu bicicletele lor colorate cu tot. Dar timpul își va spune cuvântul și finalul cursei îi va găsi plini de noroi și transpirați iar bicicletele lor vor arăta și ele în ultimul hal, doar a plouat sănătos cu o zi înainte.
Risipiți pe traseu, vreo 30 de privitori liniștiți asistă la concurs. Stau de vorbă-ntre ei, ocazional îl încurajează pe ciclistul care trece pe lângă ei gâfâind. Aparenta apatie a publicului nu-nseamnă că soarta nefericiților chinuiți ba de trepte ce trebuiesc urcate cu bicla-n spinare, ba de coborâri alunecoase în contra-pantă le e indiferentă.
După ce primii trei atleți au trecut cu bine prin imobilul inclus în traseul de concurs, noroiul adus pe roți s-a-ntins binișor pe ciment, așa încât următorii pedalatori, deși vin cu viteză mică, se prăbușesc fulgerător precum pietonii ce calcă pe coaja de banană.
Aparent apaticii suporteri sunt însă la datorie – ai grijă c-alunecă, hai încet. Chiar și-așa, se vor mai prăvăli vreo 2, dar fără consecințe nefaste.
Pentru noi – privitorii – un ceas trece ușurel. O filmare mică cu GoPro-ul (Eli nu s-a dat, că era răcit), două poze cu telefonul, taclale.
Vulpile bătrâne, simțind că finalul e aproape, ne mână spre zona de finiș. În așteptarea primului concurent la linia de sosire se mai aude odată la difuzor, cu reverb de data asta, că suntem așteptați la o gustărică.
Sfârșitul
George își exersează abilitățile de stegar și flutură fanionul cu pătrățele, fotografii se pregătesc de cadrul cu învingătorul. Care învingător vine, urmează ocupanții locurilor 2 și 3, dar noi, spectatorii, suntem destul de departe de efervescența celor ce se-agită de pe margine în Turul Franței.
Tensiunea – câtă a fost – se stinge repede, sportivii schimbă impresii și sunt veseli. Unul recunoaște cu pizmă c-a fost depășit de-un conațional, altul își sărută iubita din vârful buzelor să nu-i dea noroi pe ruj, mai e unul pe care se vede că-i sfârșit – respiră greu, lasă capul pe spate dar gura-i râde până la urechi.
Festivitatea de premiere nu va avea loc decât peste-o jumătate de oră – unii dintre cicliști au dorit să-și dea jos echipamentul de concurs și să pună pe ei ceva mai acătării, mai uscat. Păcat – i-aș fi pozat cu medalii, mânjiți de glod, stropiți din cap până-n picioare – semn c-au făcut o cursă solicitantă.
Plec de la această mică întrecere bucuros c-am schimbat câteva vorbe cu amicii vechi (Simona, nu concurezi? Am concurat deja, la o oră la care tu probabil dormeai sau îți beai cafeluța. Și – cum a fost? Având în vedere c-am fost singura fată, cred c-o fost bine, răspunde Simona, care-a participat mai devreme la proba pentru MTB).
Câțiva pasionați s-au dat în a doua etapă a Cupei Clujului, fără prea multe aplauze, fără prea mult spectacol. Așa, fiindcă le place-al naibii în șa, iar eu îi admir pentru asta. Aș fi căzut lat de oboseală după două tururi, dacă nu cumva mă prăvăleam în noroi la prima coborâre mai primejdioasă.
PS – ajuns acasă, mă uit să văz cine-i domnul care-a câștigat cursa. Și-așa aflu că la Cluj a venit rutierul Eduard Grosu, triplu campion național, cel mai titrat ciclist al țării, actualmente legitimat la un club francez.
A avut aproape un minut avans față de locul 2, dar nu părea că celor mai pricepuți în acest sport decât mine le-a păsat prea tare de victoria lui. Firesc, e din Zărnești.
